Virotica

Again aghiazma-nţepată
Stă cerului boltă-nstelată.
Turbina-i la maxim turată
Diseară ne vin vînători.

Deschid uşa, şi ce văd?

De fiecare dată cînd deschid uşa la lift doar n-o să zic liftului că nimeni nu zice aşa, o fac cu frică. E un moment de suspans. Mă pregătesc să văd înăuntru un om cu capul tăiat. Este sau nu este, o ruletă e intratul în lift. Pot găsi ceva îngrozitor de asemenea. Dar mai bine să nu vorbim despre asta.

Hai să votaţi

Dacă aţi ajuns pînă aici, vă rog să mă ajutaţi într-o chestiune. Aş vrea să scriu un text organizat într-o măreaţă dispunere, care să se desfăşoare aşa dintr-o dată înţelegerii cititorului. Vechea parcurgere textuală nu mi-e de ajuns. Ce model ar fi mai potrivit? Cum să se citească structura textului meu cel nou?
A ca un model de caleidoscop
B ca un platou frumos garnisit cu felii de şuncă, ceapă, ridichi, brînză şi slăninuţă
C ca o scară a double révolution
D ca un şarpe boa care înghite un mic rozător
E ca un arbore
F ca un domino în cădere
G ca un buchet de trandafiri
H ca un joc de bob

Poem pentru o încăpere

Un poem pentru camera înaltă
Cu tavanul sus, ca un văzduh de lemn,
Intricat şi delicat dăltuit
Pe largul presărat de nemurire şi mister al pereţilor
Ca deşertul la ora amiezii
Aiuritorul alb luceşte mat.
Pentru culorile luminii ai delicii vaste
De cristaline şi opace uşi
Iar tihna singură stă sens al vieţii
Subînţeles de un divan, unic decor.
Compun armonii acompaniate de imam
Multiple arome de cedru şi curmal
Vin să îmi despartă simţurile în aţe colorate.

Jurnalul Marthei Bibescu şi ce mi-a revelat el

Martha Bibescu a trăit o viaţă fabulos de elitistă şi a fost politically incorectă de mai mare dragul. Jurnalul ei berlinez din 1938 ar putea fi un manual sau un tratat de istorie, iar pentru cititori este un roman. Însă ceva preţios, din lumea prinţeselor şi care mi-a produs o revelaţie îl deosebeşte de orice roman.

Jurnalul ei roman palpitant se petrece la prezent. Şi alte romane se petrec la prezent. Jurnalul-roman ne reconstituie o epocă. S-ar putea face un film de epocă interbelică plin de suspans, toalete cu pălării şi gentileţuri scoase din uz delicioase pentru post-modernişti. Ar fi şi la modă. Multe alte romane şi scenarii reconstituie acea epocă. Dar toate astea sînt burgheze şi nu ajung la nobleţea autentică a Marthei. Ce este atît de intangibil la opera ei?

Martha este prinsă într-o cameră fără vedere la viitor. Deşi vede Europa de sus, din avionul cu care zboară de la Paris la Berlin, pentru Congresul Federaţiei Aeronautice Internaţionale, nu are vedere de ansamblu asupra evenimentelor şi destinelor personajelor, nu lucrează cu degetul pe harta relaţiilor şi a legăturilor cauzale, ca un scriitor obişnuit, respectabil dar nu nobil. Ea nu este omniscientă. Nu ştie ce curs şi ce finalizare vor căpăta evenimentele. Este invitată la Göring şi se minunează la vederea enormităţilor din palatul de parvenit al acestuia, dar nu ne anticipează războiul.

Povesteşte despre Mogoşoaia, se pune în situaţia lui Wilhelm al III-lea cel detronat şi se întreabă: oare ce aş simţi dacă aş fi nevoită să revin la Mogoşoaia în calitate de vizitator? În aceste momente simt nevoia să-i arăt cu degetul şi să strig, precum copiii la teatrul de păpuşi, care văd ce primejdie îl paşte pe erou, pe cînd acesta se poartă de parcă nu ar şti, şi se agită să-i atragă atenţia. Uite, uite, fereşte-te, Mogoşoaia îţi va fi luată. Sau fereşte-l pe soţul tău, acum e tînăr şi puternic, dar va avea un accident groaznic şi va muri, Martha, cum poţi fi atît de senină?

Însă în jurnalul acestei femei nu este loc de „avea să moară”, „n-avea să-l mai vadă niciodată”, „pe atunci nu ştiam că Göring va face parte dintre criminali” sau "România, care acum deţine preşedinţia Federaţiei, va ajunge să nu aibă nici un reprezentant în campionatele de zbor sportiv din Occident”. Şi nu e loc nici de complicitate cu cititorii, cărora să le dea ponturi. Pentru că Martha scrie gratuit şi fără urmă de slugărnicie faţă de cititori.

Bineînţeles, e vorba de un jurnal, nu de un roman, totuşi. Dar faptul mi-a revelat mic burghezul romanelor propriu-zise şi chiar a volumelor de memorii, impoliteţea comisă de autori atunci cînd ne descriu oameni şi întîmplări, meschinăria celor care se lansează în creaţie cu ambiţii oneroase nemărturisite, pretinzînd că scrisul le vine din vreo pornire viscerală şi care nu îşi pun viaţa la bătaie şi propriul avut atunci cînd întreprind ceva, orice.

Nu vreau să mai ştiu ce se va întîmpla cu personajele dincolo de clipa prezentă, mi-este foarte bine să aflu despre ele dintr-o conversaţie şi nu din rapoartele autorului romanului şi mă mulţumesc să intru în cafenea şi să dau cu ochii de seducătorul erou principal fără ca acelaşi autor să-mi şoptească bîrfe la ureche. Totodată, aş vrea să citesc literatură scrisă generos şi intim, pentru plăcerea proprie a scriitorului.

Unde stau

Acum locuiesc într-un copac. Da, m-am mutat aici şi mă întreb dacă o să-mi lipsească blocurile din faţă.

Tradiţii valoroase. Plantele de leac şi plantele de vopsit

Poporul român este depozitarul unor valoroase tradiţii de recoltare şi utilizare în scopuri medicinale sau textile a numeroase plante. Cunoaşterea şi valorificarea acestui patrimoniu sînt o adevărată comoară care se transmite din generaţie în generaţie, sau dacă nu se poate, se poate prelua din memoria colectivă. În ultimă instanţă, aceste tradiţii pot fi reînviate din buchea cărţii, cu condiţia ca cineva să le fi strîns cu grijă şi cu dragoste să le fi redactat. Din fericire, asemenea colecţionari au scris, pentru ca noi să putem duce tradiţia mai departe.

Pentru obţinerea culorii galbene drobiţa se culege cînd este înflorită şi se usucă la umbră. De asemenea, această culoare mai poate fi obţinută şi din frunze de măr pădureţ, care trebuie culese în cursul lunii iulie şi uscate la soare, la care se adaugă în proporţie de o treime sovîrf înflorit.
Şi urzica este bună. Se iau de la aceasta frunzele şi se fierb în apă.

Dacă dorim galben deschis, îl putem obţine din tulpinile şi frunzele de asmăţui, din scoarţă de carpen, din lemnul, coaja, lăstarii, florile şi fructele de corn, din gălbinare de primăvară, dediţei galbeni, sau din rădăcinile şi rizomii de stînjenel galben, care este o plantă acvatică. Pentru obţinerea culorii roşii cele mai îndemînă sînt frunzele şi florile de măr pădureţ uscate la umbră. Acestea se sfărîmă în mînă, se fierb şi se lasă în vas, la căldură, trei zile. Vara trebuie scoase rădăcinile de roibă, uscate, iar apoi fierte în borş, pentru obţinerea unei frumoase nuanţe de roşu aprins. Dacă dorim roz, se pune jumătate din cantitatea de roibă în aceeaşi cantitate de borş cald, cu piatră acră pisată. Firele se lasă în soluţia obţinută trei zile.
Albastrul se obţine din viorele, fără tulpină. O mare cantitate de flori trebuie fiartă în apă. Se mai întrebuinţează albăstrele, cînepa codrului, iarbă-mare, iarba-şarpelui – doar florile în soluţie de bicarbonat, lobodă – doar seminţele pisate şi tulpinile.
Pentru verde utile sînt dobriţa, frunzele verzi de nuc combinate cu fîşii de coajă de arin, ochiul boului vînăt şi tulpinile şi inflorescenţa de laptele cîinelui.

Pentru obţinerea negrului binecunoscut este arinul negru, de la care se iau coajaşi fructele. Acestea se culeg în luna august, cînd încep să se coacă, şi se fierb trei ore. Sînt folosite şi cojile verzi de nuci sau coji uscate de nucă şi piatră acră. Fructele de boz trebuie culese bine coapte. În lipsa lor merge şi arţarul, paltinul, cătina – ramurile tinere şi coaja tulpinii, cătuşnica sau iarba-mîţei.Pentru maro, frasinul, nufăr alb – rizomii, porumbarul şi drăgaica au fost folosite de-a lungul timpului.

Culesul plantelor se face dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui. Cei care culeg trebuie să poarte haine curate. Zilele cele mai prielnice pentru cules sînt Rusaliile şi Sf. Gheorghe.

Plantele care cresc din belşug şi sînt culese la noi sînt: ghiocei, viorele, tămîioarele (violetele), mărgăritărele, brebenei, căldăruşele, găinuşa, pupezele, brînduşa, cicoarea, sulfina, menta şi o mulţime de alte ierburi din care gospodinele cunosc calapărul, macul sălbatic, floarea moşei, coada şoricelului, barba caprei, păpădie, pir, troscot, părul porcului, păiuş, sunătoare, iarbă lată, ruien, scaunu cucului, seceroi, iarba creaţă, trifoi, visdei, papură, costree, stînjeni, ştir, lobodă, pălămidă, iarbă roşie, foamete, nalbă, stropan, potval, corneci,

turiţă, lauri, caftalan, scăeţi, ştevie, pur, zburătoare, tăietoare, scrîntitoare, strugurei, feregă, bozi, rodul pămîntului, urejniţă, cuişoare sălbatice, buruiana bubei, cucută, pelin, pelin negru, peliniţă, matacină, sporiş, mătură, popalnic, dragavei, măcriş, ţîţa oii, coada vacii, puturoase, ceapa ciorii, calcie, rogoz, torteţ, osul iepurelui, iarba lui tatin (spînz), platagină, matrice, bujor sălbatic, curcubeţea, brii, nu mă uita, roman, romaniţă, măzărichie, măsălariţă, mătrăgună, ruşinea fetei, urzicuţă, muşeţel, sovîrf, busuiocul calului, nufăr, volbură (rochiţa păsăricii), hamei, pătrunjel cîinesc, urzică, urzică moartă, ţintaură şi altele.

Povestea bubei uimă

Bubă mare
Nuntă-şi face.
Şi pe toate bubele le chema.
Numai pe buba uimă
Nimeni n-o chema.
Şi ea de ciudă
Şi de mînie
Ea mai mult nici că mai creştea
Şi dintr-o dată se usca.

Divertisment

Găsiţi zece diferenţe între mine şi tine.

Praf de supă cu gust de pui

Din păcate, ultimele consecinţe ale dualismului minte-corp se bagă în mîncarea noastră şi pe această cale în stomac.

Praful, cînd îl pui în apă clocotită, ia formă de supă şi gust de pui. Nu este asta magie? Supa i-a dăruit prafului forma sa umidă tulbure, iar puiul i-a lăsat moştenire gustul său recognoscibil. Tot aşa şi mogîldeţele de lut luau viaţă de la suflarea omului, pe care o pierdeau în a doua parte de la o banală înţepătură de ac.

Mai ieri am mîncat nişte păscuţe cu cremă cu gust de ciocolată. Dacă ar fi fost umplute cu ciocolată, nu ar fi apărut şi precizarea “cu gust de ciocolată”, deşi faptul că ciocolata are gust de ciocolată nu este sigur. Prin urmare, crema maglavais avea doar gust de ciocolată. Asta este posibil pentru că ciocolata are un gust. Dacă n-ar avea, n-ar putea fi transferat la alte entităţi. Gustul la ciocolată e ca mintea la om. Ea este susţinută de un corp, dar nu este corpul. Gustul de ciocolată poate umbla liber prin industria alimentară, la fel ca ideile prin capete şi prin conştiinţa publică.

M-am uitat în spatele cofetăriei să văd dacă nu era vreo haldă de ciocolată sterilă, pentru că eram curioasă să văd ce a rămas din ciocolată după ce i s-a luat gustul pentru umpluturi tip cremă, culoarea pentru decoraţiuni interioare şi mirosul pentru beţişoare parfumate. Nu era decît praf.

Meditaţii falice

Aceşti scriitori iresponsabili

Cum e posibil să existe oameni care scriu fără să fie responsabili pentru interacţiunea cititorilor cu rezultatul scrierii lor? Dacă omul-scriitor moare, se descurcă familia sau statul să-i asigure un loc de veci, chiar dacă omul nu prevăzuse la cec sau în dulapul din dormitor nici o sumă de înmormîntare. Dar ce se întîmplă cu blogul omului, pe care cititorii nu mai primesc nici un răspuns la comentarii?

Un journalist polonez faimos pentru relatările sale de călătorie aruncă o amintire în cartea sa Călătorind cu Herodot: în 1960, ajungînd la Aba, în Congo, a dat acolo peste nişte greci care vegetau în ghivece, asumînd el că aceştia formau o colonie, aşa ca şi alţi greci de prin lume şi din toate timpurile. Citind lucrul ăsta de mirare, am vrut să-l întreb: ce căutau grecii ăia la Aba, să fi ajuns aşa de departe colonizarea greacă? Ryszard Kapuściński însă a murit în 2007 şi nu mai pot să-l întreb nimic. Am căutat pe net, dar netul s-a dovedit a nu fi memoria omenirii.

Exemplele de mai sus se referă la scrieri cu autor vizibil. În cazul frumoaselor texte cu autor invizibil şi dispensabil, începe să muşte o altă frustrare, iar cititorul cade din nou victimă iresponsabilităţii de scriitor. Acest lucru are loc atunci cînd cititorii vor să se continue într-un fel ficţiunea (şi Vlad a scris despre asta) şi ajung să spere că pot continua plăcerea transpunîndu-se în platoul de filmare al autorului. Eu mi-am dorit să mă duc în India după ce am citit Mayitrey, să-i întîlnesc pe eroi şi să văd pe pielea mea atmosfera şi casa unde se petrecea acţiunea, fiind conştientă că nici măcar dacă setul ar fi fost vizitabil acolo în India, n-ar fi avut din păcate nici o putere magică de a continua cartea.

Ce să mai vorbim de „scrisorile către prieteni” atunci?

P.S. Ce este mai morbid, un blog cu ultima postare veche de un an, sau un film vechi cu actori morţi în realitate?

Căutaţi ceva anume? Spiritul generic la români

Pentru că titlul nu mi se pare că are puteri analitice şi evocatoare prea mari (titlul ne alege pe noi, nu noi pe el, ce să-i faci), o să încerc pe calea empatică. Vi s-a întîmplat să intraţi într-un magazin căutînd ceva anume? Dar căutînd HEM Champa? Şi intrînd şi întrebînd aşa, vi s-a întîmplat să vi se răspundă cu o privire derutată, iar dvs să lămuriţi că este un beţişor parfumat din India? Şi după ce aţi lămurit, cuvînt care nu cred să aibă vreo legătură cu lámuri, să vi se ofere beţişoare parfumate grămadă, de toate aromele, mai puţin HEM Champa?

Dacă aţi trăit live un episod cel mult echivalent, că dacă era identic însemna să vorbesc despre mine, atunci poate empatizăm. Beţişoarele parfumate sînt atît de numeroase, de ce să vrei un beţişor cu nume? Avem bineînţeles beţişoare, astea nu vă plac?

Cizme maro cu cataramă cu buline albe. Vă rog, măsura 39 aveţi? Da, imediat vă aduc. Păi astea nu sînt la fel. Nu vă plac? Sînt cizme de piele, priviţi ce calitate; a, vă stau foarte bine.

De ce să caut Merlot sau să întreb care e diferenţa între Cabernet-Sauvignonul de Recaş şi Caberlotul de la Vinarte? Avem Vin Roşu, cred că orice frămîntare e superfluă şi sigur nu măreşte pofta de mîncare.

La ziua cuiva se cumpără un tort, iar cei care termină ASE-ul sînt contabili, iar asta o ştie oricine. Dar prea multă bătaie de cap şi cu învăţatul ăsta! Deşi uite, dacă fata nu avea facultate, nu putea să se angajeze.

Odată eram în vizită la nişte danezi, şi mă chinuiam să gătesc nişte mîncare romînească, împreună cu trei conaţionali. Din prea multă precipitare am spart o marmită de porţelan. Cu totul obidită, am promis că voi lua una la fel proprietarului şi am dat să mă uit ce firmă făcuse marmita. Colega mea a rămas completului complet mirată, întrebîndu-mă discret dacă “şi astea sînt pe firme?”.

Vi s-a întîmplat, facultate avînd, să intraţi într-un magazin şi să fiţi întrebate: “căutaţi ceva anume?” Dacă vi s-a întîmplat, probabil aţi sesizat că întrebarea conţinea un mic reproş şi survenea cînd mişcările dvs haotice prin magazin şi lipsa de certitudine în alegerea unui produs se desfăşurau într-un timp ce depăşea timpul alocat de spiritul generic achiziţionării de produse. Cum dracu să căutăm ceva anume, cînd avem la dispoziţie de toate?

Aveţi cafea Rombouts? Poftim? da, avem cafea, luaţi loc. Cum? nu ştiu, ăăă. Ei, lăsaţi, nu mai contează, cafea să fie.

De la Filantropia mai încolo

- Mamelordin: lumea-ntreagă: eu vă dauun singursfat:
Nu lăsaţico piipe stradă din cauzau nuibărbat
Căci copilul fără mamă e ca pomul fără flori
Azi se naşte, mîine moare
Şi nu-l poţi uita nicicînd.

Iubiţi pomiiînfloriţi şico piine căjiţi
Necăjit şi singurel
Şi rîde lu meadeel.

Mamădeţi-e dorde mine
Ia un tren şi vinla mine.
Ia un trena ccelerat
Şi vinola internat.

- Hm, de cînd n-am mai auzit cîntecul ăsta şi l-a cîntat pe tot. Are o frazare intenţionat handicapată. Să-l ţin minte, deci asta era continuarea. Un leu pot să-i dau. Fac ce pot, de ce să nu-i dau, că doar e aşa de puţin. A cîntat frumos, are voce, m-a mai înverselit. Numai să nu cobor înainte să termine de cîntat. Uite că vine, scot portofelul, da am – ah, miros de ceai negru concentrat şi stătut într-o şoaptă neplăcut apropiată de urechea mea, o căciulă pe ochi, ce

- Nu-i da lu’ ăsta nimic, că se droghează. L-am mai văzut pe aici, îţi zic eu, îşi ia droguri. Ţine-ţi banii, mai bine îţi iei o ciocolată, serios, nu fii fraieră. Tu îi dai şi el face mai mulţi bani ca tine. Tu ştii cîţi bani fac ăştia pe zi? Stai liniştită, ţine-ţi banii acolo, ia uite

- E tînăr şi vorbeşte ca un moş, ca nenea Mişu, a, chiar seamănă cu el. Ce mă enervează, ia să ma duc chiar acum să-i dau banii. Dar să-l ascult. Nu-l contrazic. Mda, are dreptate, dar poate să facă ce vrea cu banii, să fumeze, să îi bea, asta e plăcerea lui. Morala asta

- uite cum arată scaunele astea, de la toţi boschetarii, şi tu vrei să le dai bani, că e plin de ei, profită aşa că le dă lumea

- Păi ratb-ul nu le spală niciodată.

- şi îţi zic eu, ăştia fac mai mulţi bani ca tine, da, nu fii fraieră, că ţie ţi-e milă şi ei

- Nu e nici o plăcere să cerşeşti.

- şi lasă că ei se descurcă, serios, nu-ţi mai da tu banii aşa

- mda, dacă ar avea n-ar cerşi. Pînă la urmă trebuie să cobor şi nu-i mai dau. Uit şi cîntecul de vorbăria lui. Uite cum mă determină toţi să-mi schimb ideile, fac ce vor ei pînă la urmă. Am o inerţie acum, lasă că nu fac nimic acum. Altădată. La rev’

- Sănătate, la revedere.

Nou!

- Azi, casa Ganesh lansează noul produs de îngrijire a sofismelor *inferenţa diacronică*. Doriţi să încercaţi?
- D..a..
- Să vă ofer un tester: Mănînc, deci mi-e foame.
- Ce conţine produsul?
- Imediat vă spun: Am mîncat, deci mănînc. Mi s-a făcut foame, deci mi-e foame ‹═› mănînc, deci mi-e foame.
- Da..mă mai gîndesc, mulţumesc…ăă la revedere.

De unde ştiu eu că n-am murit?

Cum ştim că n-am murit? Unele vise sînt atît de reale că sîntem convinşi că sîntem treji. Şi mai e şi filmul cu Nicole Kidman.

Dau mai jos lista de răspunsuri descoperite în tabăra de creaţie de la Pulcovnicu:

- dacă am fi morţi, nu am putea plăti lumina. Dar noi totuşi o plătim, căci altfel ne-ar tăia-o
- în jurul nostru sînt foarte mulţi oameni, pe care îi ştim de dinainte să fi murit. Ei se poartă la fel cu noi, prin urmare nu ni s-a întîmplat nimic.
- dacă ne ciupim, ne doare
- dacă am fi murit, am fi avut mormînt la cimitir
- putem să ne uităm la filmele nou apărute şi afla cine ia Oscarul
- unii se îngraşă, alţii slăbesc, iar unii fac riduri. Asta nu ar mai fi posibil dacă nu am mai fi în viaţă

După cum se vede, neconcludent. Deci?

Indiferent cine ninge, îi mulţumesc

Ningea cu fulgi apoşi în seara asta. Adică: mergeam pe stradă, cu faţa în sus, şi îi vedeam în lumina felinarelor cum vin din cer, uşor, că nu bătea vîntul. Erau mari, formaţi prin alăturare parcă, iar unii se alăturaseră mai mult, iar alţii mai puţin. Fiecare fulg este un unicat! Şi toţi sînt handmade, special albi şi pufoşi, catralioane de miliarde de fulgi, făcuţi special în seara asta şi livraţi din cer aşa, să cadă pe jos. Continuînd să-i privesc cum veneau prin aer perpendicular pe ochi şi obraji şi gură, îmi dădeau impresia că sînt ocupaţi cu acea acţiune serioasă, ca figuranţii care îşi joacă cu toată seriozitatea rolul de trecători grăbiţi întîmplători. Întindeam mina cu palma în sus si puteau fi ai mei, pentru un moment, stingîndu-se sfîşietor. Fulgii de zăpadă ning şi asta nu este de joacă! Un specatacol neanunţat, foarte costisitor, ca un magazine de haute-couture care s-ar aproviziona după un program fără noimă şi ar azvîrli în strada plină de noroi rochii brodate cu diamante. Fulgilor!

Încercaţi acasă

Multe descoperiri au fost favorizate de momente cataleptice prin care au trecut autorii lor. Treziţi din somnul de după-amiază, pierzînd avionul pe data de 31 decembrie sau doar trăgînd o duşcă de acid polietilenic dintr-o sticlă pe care scria încurajator Johnny Walker, marii descoperitori, care au suferit la vremea respectivă şi care în treacăt fie zis erau pe atunci doar mici, au avut revelaţii uluitoare despre lucruri care în vremuri banalizante păreau inactive chimic.
Într-un astfel de moment am descoperit şi eu ceva. Cum să citeşti o carte întreagă fără să înţelegi nimic. Da, precizarea o fac imediat, nu e vorba de neînţelesul nimic obişnuit, datorat fie stilului greoi al autorului, fie incompatibilităţii generale a limbajului cititorului cu cel al cărţii, ca în cazul lecturii vreunui tratat de fizică de către cetăţeanul de pe stradă. Este vorba de o lectură accesibilă a unei cărţi clare, armonioase şi interesante.
Se făcea că era tîrziu în noapte şi citeam ca de obicei înainte să adorm. Eram pe la mijlocul cărţii, prima jumătate o parcursesem ca pe păhărelele de ţuică la gura sobei, cînd am început să înţeleg că de cîteva pagini nu mai înţelegeam nimic. Citeam cuvînt cu cuvînt, nu mă gîndeam la cu totul altceva, ceea ce ar fi dus la citirea aceleiaşi fraze de nouăsprezece ori, şi totuşi nimic nu se lega. Poate pentru că eram obosită, poate pentru că citeam în franceză, începusem să citesc cuvînt cu cuvînt şi fără să-mi folosesc memoria imediată care ne ajută să avem în cap toată fraza, dîndu-ne impresia că am fi înţeles-o. Citeam fără trecut, cuvintele căpătau volum, erau ca pietrele dintr-un drum forestier pe care mergi cu capul în pămînt din cauza greutăţii rucsacului. Le vedeam pe fiecare, le înţelegeam, dar le uitam pe loc şi la destinaţie habar nu aveam peste ce am trecut. Aşa am citit pagini întregi, fascinată. Totul era simplu şi citeţ si totuşi lipsit de sens.
Urmează ca descoperirea să fie validată printr-un studiu aprofundat, pe un eşantion larg de persoane aflate în stare de veghe.

M-am apucat

Bună-ziua, drăguţilor. Ce plăcute sînt modele! Ce bine e să te laşi purtat de ultima găselniţă a vremurilor şi să adopţi: ba o promenadă cu un pahar de apă minerală caldă în mînă, ba uitatul la televizor, ba un oracol în care scriu colegii dedicaţii anagramate şi, de ce nu, un blog.