Din păcate, ultimele consecinţe ale dualismului minte-corp se bagă în mîncarea noastră şi pe această cale în stomac.
Praful, cînd îl pui în apă clocotită, ia formă de supă şi gust de pui. Nu este asta magie? Supa i-a dăruit prafului forma sa umidă tulbure, iar puiul i-a lăsat moştenire gustul său recognoscibil. Tot aşa şi mogîldeţele de lut luau viaţă de la suflarea omului, pe care o pierdeau în a doua parte de la o banală înţepătură de ac.
Mai ieri am mîncat nişte păscuţe cu cremă cu gust de ciocolată. Dacă ar fi fost umplute cu ciocolată, nu ar fi apărut şi precizarea “cu gust de ciocolată”, deşi faptul că ciocolata are gust de ciocolată nu este sigur. Prin urmare, crema maglavais avea doar gust de ciocolată. Asta este posibil pentru că ciocolata are un gust. Dacă n-ar avea, n-ar putea fi transferat la alte entităţi. Gustul la ciocolată e ca mintea la om. Ea este susţinută de un corp, dar nu este corpul. Gustul de ciocolată poate umbla liber prin industria alimentară, la fel ca ideile prin capete şi prin conştiinţa publică.
M-am uitat în spatele cofetăriei să văd dacă nu era vreo haldă de ciocolată sterilă, pentru că eram curioasă să văd ce a rămas din ciocolată după ce i s-a luat gustul pentru umpluturi tip cremă, culoarea pentru decoraţiuni interioare şi mirosul pentru beţişoare parfumate. Nu era decît praf.
Cum e posibil să existe oameni care scriu fără să fie responsabili pentru interacţiunea cititorilor cu rezultatul scrierii lor? Dacă omul-scriitor moare, se descurcă familia sau statul să-i asigure un loc de veci, chiar dacă omul nu prevăzuse la cec sau în dulapul din dormitor nici o sumă de înmormîntare. Dar ce se întîmplă cu blogul omului, pe care cititorii nu mai primesc nici un răspuns la comentarii?
Un journalist polonez faimos pentru relatările sale de călătorie aruncă o amintire în cartea sa Călătorind cu Herodot: în 1960, ajungînd la Aba, în Congo, a dat acolo peste nişte greci care vegetau în ghivece, asumînd el că aceştia formau o colonie, aşa ca şi alţi greci de prin lume şi din toate timpurile. Citind lucrul ăsta de mirare, am vrut să-l întreb: ce căutau grecii ăia la Aba, să fi ajuns aşa de departe colonizarea greacă? Ryszard Kapuściński însă a murit în 2007 şi nu mai pot să-l întreb nimic. Am căutat pe net, dar netul s-a dovedit a nu fi memoria omenirii.
Exemplele de mai sus se referă la scrieri cu autor vizibil. În cazul frumoaselor texte cu autor invizibil şi dispensabil, începe să muşte o altă frustrare, iar cititorul cade din nou victimă iresponsabilităţii de scriitor. Acest lucru are loc atunci cînd cititorii vor să se continue într-un fel ficţiunea (şi Vlad a scris despre asta) şi ajung să spere că pot continua plăcerea transpunîndu-se în platoul de filmare al autorului. Eu mi-am dorit să mă duc în India după ce am citit Mayitrey, să-i întîlnesc pe eroi şi să văd pe pielea mea atmosfera şi casa unde se petrecea acţiunea, fiind conştientă că nici măcar dacă setul ar fi fost vizitabil acolo în India, n-ar fi avut din păcate nici o putere magică de a continua cartea.
Ce să mai vorbim de „scrisorile către prieteni” atunci?
P.S. Ce este mai morbid, un blog cu ultima postare veche de un an, sau un film vechi cu actori morţi în realitate?
Pentru că titlul nu mi se pare că are puteri analitice şi evocatoare prea mari (titlul ne alege pe noi, nu noi pe el, ce să-i faci), o să încerc pe calea empatică. Vi s-a întîmplat să intraţi într-un magazin căutînd ceva anume? Dar căutînd HEM Champa? Şi intrînd şi întrebînd aşa, vi s-a întîmplat să vi se răspundă cu o privire derutată, iar dvs să lămuriţi că este un beţişor parfumat din India? Şi după ce aţi lămurit, cuvînt care nu cred să aibă vreo legătură cu lámuri, să vi se ofere beţişoare parfumate grămadă, de toate aromele, mai puţin HEM Champa?
Dacă aţi trăit live un episod cel mult echivalent, că dacă era identic însemna să vorbesc despre mine, atunci poate empatizăm. Beţişoarele parfumate sînt atît de numeroase, de ce să vrei un beţişor cu nume? Avem bineînţeles beţişoare, astea nu vă plac?
Cizme maro cu cataramă cu buline albe. Vă rog, măsura 39 aveţi? Da, imediat vă aduc. Păi astea nu sînt la fel. Nu vă plac? Sînt cizme de piele, priviţi ce calitate; a, vă stau foarte bine.
De ce să caut Merlot sau să întreb care e diferenţa între Cabernet-Sauvignonul de Recaş şi Caberlotul de la Vinarte? Avem Vin Roşu, cred că orice frămîntare e superfluă şi sigur nu măreşte pofta de mîncare.
La ziua cuiva se cumpără un tort, iar cei care termină ASE-ul sînt contabili, iar asta o ştie oricine. Dar prea multă bătaie de cap şi cu învăţatul ăsta! Deşi uite, dacă fata nu avea facultate, nu putea să se angajeze.
Odată eram în vizită la nişte danezi, şi mă chinuiam să gătesc nişte mîncare romînească, împreună cu trei conaţionali. Din prea multă precipitare am spart o marmită de porţelan. Cu totul obidită, am promis că voi lua una la fel proprietarului şi am dat să mă uit ce firmă făcuse marmita. Colega mea a rămas completului complet mirată, întrebîndu-mă discret dacă “şi astea sînt pe firme?”.
Vi s-a întîmplat, facultate avînd, să intraţi într-un magazin şi să fiţi întrebate: “căutaţi ceva anume?” Dacă vi s-a întîmplat, probabil aţi sesizat că întrebarea conţinea un mic reproş şi survenea cînd mişcările dvs haotice prin magazin şi lipsa de certitudine în alegerea unui produs se desfăşurau într-un timp ce depăşea timpul alocat de spiritul generic achiziţionării de produse. Cum dracu să căutăm ceva anume, cînd avem la dispoziţie de toate?
Aveţi cafea Rombouts? Poftim? da, avem cafea, luaţi loc. Cum? nu ştiu, ăăă. Ei, lăsaţi, nu mai contează, cafea să fie.
- Mamelordin: lumea-ntreagă: eu vă dauun singursfat:
Nu lăsaţico piipe stradă din cauzau nuibărbat
Căci copilul fără mamă e ca pomul fără flori
Azi se naşte, mîine moare
Şi nu-l poţi uita nicicînd.
Iubiţi pomiiînfloriţi şico piine căjiţi
Necăjit şi singurel
Şi rîde lu meadeel.
Mamădeţi-e dorde mine
Ia un tren şi vinla mine.
Ia un trena ccelerat
Şi vinola internat.
- Hm, de cînd n-am mai auzit cîntecul ăsta şi l-a cîntat pe tot. Are o frazare intenţionat handicapată. Să-l ţin minte, deci asta era continuarea. Un leu pot să-i dau. Fac ce pot, de ce să nu-i dau, că doar e aşa de puţin. A cîntat frumos, are voce, m-a mai înverselit. Numai să nu cobor înainte să termine de cîntat. Uite că vine, scot portofelul, da am – ah, miros de ceai negru concentrat şi stătut într-o şoaptă neplăcut apropiată de urechea mea, o căciulă pe ochi, ce
- Nu-i da lu’ ăsta nimic, că se droghează. L-am mai văzut pe aici, îţi zic eu, îşi ia droguri. Ţine-ţi banii, mai bine îţi iei o ciocolată, serios, nu fii fraieră. Tu îi dai şi el face mai mulţi bani ca tine. Tu ştii cîţi bani fac ăştia pe zi? Stai liniştită, ţine-ţi banii acolo, ia uite
- E tînăr şi vorbeşte ca un moş, ca nenea Mişu, a, chiar seamănă cu el. Ce mă enervează, ia să ma duc chiar acum să-i dau banii. Dar să-l ascult. Nu-l contrazic. Mda, are dreptate, dar poate să facă ce vrea cu banii, să fumeze, să îi bea, asta e plăcerea lui. Morala asta
- uite cum arată scaunele astea, de la toţi boschetarii, şi tu vrei să le dai bani, că e plin de ei, profită aşa că le dă lumea
- Păi ratb-ul nu le spală niciodată.
- şi îţi zic eu, ăştia fac mai mulţi bani ca tine, da, nu fii fraieră, că ţie ţi-e milă şi ei
- Nu e nici o plăcere să cerşeşti.
- şi lasă că ei se descurcă, serios, nu-ţi mai da tu banii aşa
- mda, dacă ar avea n-ar cerşi. Pînă la urmă trebuie să cobor şi nu-i mai dau. Uit şi cîntecul de vorbăria lui. Uite cum mă determină toţi să-mi schimb ideile, fac ce vor ei pînă la urmă. Am o inerţie acum, lasă că nu fac nimic acum. Altădată. La rev’
- Sănătate, la revedere.
- Azi, casa Ganesh lansează noul produs de îngrijire a sofismelor *inferenţa diacronică*. Doriţi să încercaţi?
- D..a..
- Să vă ofer un tester: Mănînc, deci mi-e foame.
- Ce conţine produsul?
- Imediat vă spun: Am mîncat, deci mănînc. Mi s-a făcut foame, deci mi-e foame ‹═› mănînc, deci mi-e foame.
- Da..mă mai gîndesc, mulţumesc…ăă la revedere.
Postări
