Un poem pentru camera înaltăCu tavanul sus, ca un văzduh de lemn,
Intricat şi delicat dăltuit
Pe largul presărat de nemurire şi mister al pereţilor
Ca deşertul la ora amiezii
Aiuritorul alb luceşte mat.
Pentru culorile luminii ai delicii vaste
De cristaline şi opace uşi
Iar tihna singură stă sens al vieţii
Subînţeles de un divan, unic decor.
Compun armonii acompaniate de imam
Multiple arome de cedru şi curmal
Vin să îmi despartă simţurile în aţe colorate.
Postări
am cunoscut si eu cateva incaperi care sa merite poeme, dar nu stiu sa le scriu....incerc....
RăspundețiȘtergeresi eu am scris cum am putut, din pornire admirativa, fara premeditare cu sperante artistice
RăspundețiȘtergere