Multe descoperiri au fost favorizate de momente cataleptice prin care au trecut autorii lor. Treziţi din somnul de după-amiază, pierzînd avionul pe data de 31 decembrie sau doar trăgînd o duşcă de acid polietilenic dintr-o sticlă pe care scria încurajator Johnny Walker, marii descoperitori, care au suferit la vremea respectivă şi care în treacăt fie zis erau pe atunci doar mici, au avut revelaţii uluitoare despre lucruri care în vremuri banalizante păreau inactive chimic.
Într-un astfel de moment am descoperit şi eu ceva. Cum să citeşti o carte întreagă fără să înţelegi nimic. Da, precizarea o fac imediat, nu e vorba de neînţelesul nimic obişnuit, datorat fie stilului greoi al autorului, fie incompatibilităţii generale a limbajului cititorului cu cel al cărţii, ca în cazul lecturii vreunui tratat de fizică de către cetăţeanul de pe stradă. Este vorba de o lectură accesibilă a unei cărţi clare, armonioase şi interesante.
Se făcea că era tîrziu în noapte şi citeam ca de obicei înainte să adorm. Eram pe la mijlocul cărţii, prima jumătate o parcursesem ca pe păhărelele de ţuică la gura sobei, cînd am început să înţeleg că de cîteva pagini nu mai înţelegeam nimic. Citeam cuvînt cu cuvînt, nu mă gîndeam la cu totul altceva, ceea ce ar fi dus la citirea aceleiaşi fraze de nouăsprezece ori, şi totuşi nimic nu se lega. Poate pentru că eram obosită, poate pentru că citeam în franceză, începusem să citesc cuvînt cu cuvînt şi fără să-mi folosesc memoria imediată care ne ajută să avem în cap toată fraza, dîndu-ne impresia că am fi înţeles-o. Citeam fără trecut, cuvintele căpătau volum, erau ca pietrele dintr-un drum forestier pe care mergi cu capul în pămînt din cauza greutăţii rucsacului. Le vedeam pe fiecare, le înţelegeam, dar le uitam pe loc şi la destinaţie habar nu aveam peste ce am trecut. Aşa am citit pagini întregi, fascinată. Totul era simplu şi citeţ si totuşi lipsit de sens.
Urmează ca descoperirea să fie validată printr-un studiu aprofundat, pe un eşantion larg de persoane aflate în stare de veghe.
Într-un astfel de moment am descoperit şi eu ceva. Cum să citeşti o carte întreagă fără să înţelegi nimic. Da, precizarea o fac imediat, nu e vorba de neînţelesul nimic obişnuit, datorat fie stilului greoi al autorului, fie incompatibilităţii generale a limbajului cititorului cu cel al cărţii, ca în cazul lecturii vreunui tratat de fizică de către cetăţeanul de pe stradă. Este vorba de o lectură accesibilă a unei cărţi clare, armonioase şi interesante.
Se făcea că era tîrziu în noapte şi citeam ca de obicei înainte să adorm. Eram pe la mijlocul cărţii, prima jumătate o parcursesem ca pe păhărelele de ţuică la gura sobei, cînd am început să înţeleg că de cîteva pagini nu mai înţelegeam nimic. Citeam cuvînt cu cuvînt, nu mă gîndeam la cu totul altceva, ceea ce ar fi dus la citirea aceleiaşi fraze de nouăsprezece ori, şi totuşi nimic nu se lega. Poate pentru că eram obosită, poate pentru că citeam în franceză, începusem să citesc cuvînt cu cuvînt şi fără să-mi folosesc memoria imediată care ne ajută să avem în cap toată fraza, dîndu-ne impresia că am fi înţeles-o. Citeam fără trecut, cuvintele căpătau volum, erau ca pietrele dintr-un drum forestier pe care mergi cu capul în pămînt din cauza greutăţii rucsacului. Le vedeam pe fiecare, le înţelegeam, dar le uitam pe loc şi la destinaţie habar nu aveam peste ce am trecut. Aşa am citit pagini întregi, fascinată. Totul era simplu şi citeţ si totuşi lipsit de sens.
Urmează ca descoperirea să fie validată printr-un studiu aprofundat, pe un eşantion larg de persoane aflate în stare de veghe.
Postări
Şi mie mi se întâmplă, şi de fapt oricui încearcă. Ceea ce ai resimţit e o dezorganizare a minţii înainte de somn. Se întâmplă în fiecare noapte, nu doar cu lectura, ci cu gândurile, percepţiile, tot, doar că de obicei lucrurile sunt aşa de ceţoase că le uităm definitiv. Acum ai avut cartea la îndemână şi de asta ai ţinut minte. De obicei apar şi fenomene halucinatorii, mentism, etc.
RăspundețiȘtergereÎnsă eu am observat ceva mult mai ciudat. Uneori, ascult muzică înainte să adorm. În timp ce lectura se dezorganizează şi devine de neînţeles, muzica însă, din contră, capătă un înţeles aparte, mult mai clar decât cel din starea de veghe. Explicaţia constă în faptul că organul nostru muzical e mai vechi, filogenetic şi ontogenetic, decât cel al limbajului modern. Bebeluşii au o percepţie muzicală mult mai acută decât noi, şi limbajul le e mult mai muzical. Când adormim, se dezvăluie temporar straturi mai vechi ale psihicului, din vremea când mai curând cântam decât vorbeam.
Vlad, ma bucur sa vad ca avem aceeasi parere cu privire la muzicalitatea limbajului care precede articularea acestuia actuala. E fantastic ce bine imita copiii mici muzica! Si ce fac din ei parintii de indata, ca ajung la 5-6 ani sa fie afoni, vezi serbarile de la gradinite, unde nu sint in stare sa cinte un cintecel.
RăspundețiȘtergere